O altfel de vacanta – cap 2

2. În casa mătuşii

Ciripitul vessel al păsărelelor o treziră pe Aritina în acea dimineaţă frumoasă. Coborî din pat şi merse în dreptul ferestrei. O deschise şi privi minunăţiile care o îndemnau să le admire. Munţii semănau cu nişte castele de verdeaţă iar casele, majoritatea construite din lemn, se distingeau ca nişte pete de culoare printre brazii veşnic verzi. Jos, în curtea mătuşii Aneta, iarba era înlăcrimată de roua atât de binefăcătoare.

Respiră adânc de câteva ori iar aerul rece al dimineţii o trezi de-a binelea. Lăsă fereastra deschisă şi se aşeză pe singurul scaun din cameră. Inspectă dormitorul; îşi aminti că ieri nu avusese timp să să o facă. Sosise spre seară, mâncase ceva uşor şi după ce făcu un duş rapid, adormi numaidecât, istovită după drumul lung. Îi plăcea camera pe care o ocupa la mătuşa. Nu era prea mare, dar era curată, luminoasă şi mobilată cu bun gust.

Se ridică şi deschise la întâmplare un sertar al mobilei. Descoperi cu uimire şosetele ei aranjate în el. Apucă de o uşă şi trase de ea; hainele îi erau puse pe umeraşe cu grijă. Alese o pereche de pantaloni şi un tricou şi se îmbrăcă în grabă. Deasupra puse un pulover cu nasturi căci aerul de munte era rece dimineaţa. Se spălă pe faţă şi pe dinţi în baia micuţă apoi îşi pieptănă părul şi-l strânse într-o coadă. Se privi în oglindă şi îşi zâmbi mulţumită de felul cum arăta.

Ieşi din cameră şi coborî scările cu pas leneş admirând balustrada de lemn. Avea sculptate pe ea mici flori şi frunze lucrate impecabil.

Îşi aminti de ziua când venise pentru prima oară în  vizită la mătuşa Aneta şi la unchiul Petru. Era doar o copilă de vreo câţiva anişori dar îi plăcu imediat pe amândoi. ‘Tuşi’, aşa cum obişnuia să-i spună, îi făcea fel şi fel de bunătăţi. Unchiul o lua cu el prin sat pe unde avea treburi iar seara îi povestea despre aventurile lui din tinereţe. Ea îl asculta atunci sorbindu-i fiecare cuvânt şi credea tot ce îi spunea el, chiar dacă unchiul mai exagera în detalii. Era recunoscut în sat ca un bun povestitor şi deseori aduna copiii din împrejurimi şi le istorisea întâmplările sale şi ale altora.

O luă la dreapta şi ajunse la bucătărie unde mirosul de pâine prăjită îi gâdilă nările.

- “Bună-dimineaţa, frumoaso!” auzi în spatele ei şi se întoarse zâmbindu-i mătuşii.

- “Bună-dimineaţa, tuşi!”

- “Cum ai dormit?”

- “Foarte bine, mulţumesc! Aşternuturile sunt aşa de moi…” Şi pentru a-şi întări spusele, ridică braţele şi se întinse cu toată puterea.

-“ Văd…” râse mătuşa. “Uite, ia loc aici. Am să-ţi aduc să mănânci pâine prăjită şi lapte cu cacao.”

Fata se aşeză pe scaun şi aşteptă micul dejun. Stomacul îi cerea de mâncare. Zâmbi şi spuse:

-“Chiar că mi-e foame, tuşi!”

Femeia îi puse înainte o tavă cu felii de pâine prăjită şi o cană mare aburind. Aritina sorbi o înghiţitură de lapte cu cacao şi muşcă dintr-o felie de pâine.

- “Mmm, e bun!”

- “Nu e cine ştie ce dar mă bucur că îţi place.” Apoi se uită la ceasul atârnat deasupra mesei şi continuă: “Tu rămâi să mănânci, eu mă duc până în grădină căci am puţină treabă. Dacă ai nevoie de ceva, mă găseşti în spatele casei.

- “Vin cu tine,” se oferi Aritina.

- “Nu! Tu stai şi mănâncă. Nu întârzii mult” şi plecă.

Fata privi în urma mătuşii. Îi plăcea felul ei de a fi; întotdeauna vioaie şi având oricui un cuvânt bun de zis.

Mătuşa Aneta era singura soră a mamei ei şi de când se măritase cu unchiul Petru se vedeau mai rar pentru că ei locuiau la mare depărtare de oraşul unde copilăriseră împreună cele două surori. Fiice de dascăl, amândouă au mers la biserică de mici şi aveau cunoştinţe despre Dumnezeu. În tinereţe, însă mama fetei, Claudia, s-a îndepărtat încet-încet de Dumnezeu. Mai întâi, a frecventat biserica tot mai rar, apoi deloc. Doar Aneta a rămas credincioasă Domnului, l-a cunoscut pe unchiul Petru şi s-au căsătorit în biserică. Apoi s-au mutat în locul lui natal.

Aritina mâncă repede, strânse firimiturile şi ieşi după mătuşa în grădina ce încânta chiar şi privirea celul mai cunoscător şi exigent ochi de grădinar. De la legume, zarzavaturi şi flori de tot felul până la pomii ce străjuiau grădina, totul era aranjat cu măiestrie în straturi bine proporţionate şi definite.

Îşi zări mătuşa şi nu-şi putu reţine un hohot de râs. Era căţărată într-unul dintre cireşi. Într-o mână ţinea o plasă în care aduna cireşe iar cu cealaltă culegea fructele care râdeau la soarele ce le copsese. Veni mai aproape de pom şi se uită la ea în sus.

-“Tuşi, dar ce faci acolo?”

Faţa femeii se întrezări printre crengi, roşie în obraji.

-“Culeg cireşe. Vom face amândouă o tartă cu ele.”

Mătuşa coborî din pom şi puse în palmele fetei nişte cireşe mari şi coapte. Gustul lor dulce îi umplu gura.

Se întoarseră în bucătărie şi hotărâră să facă tarta de îndată. Mătuşa făcu blatul în timp ce fata spălă cireşele şi le curăţă de sâmburi. Apoi, pregătiră tava pentru copt. Femeia vărsă compoziţia în ea iar Aritina aşeză cu grijă fructele peste aluat.

-Cam peste trei sferturi de oră tarta noastră va fi coaptă”, spuse mătuşa. “Acum,” continuă ea cu glas blând, “te duci în camera ta şi-ţi strângi patul. Mai târziu vom merge să revezi împrejurimile.”

Aritina făcu ochii mari şi se înroşi toată. În graba ei uitase complet de pat. Bâigui o scuză şi o zbughi pe scări. Din câteva mişcări îşi termină treaba apoi coborî pe terasa din faţa casei şi se aşeză pe un scaun.

“Deci am să revăd satul” gândi ea. “Abia aştept să aflu ce mai e nou pe aici. Hm, poate că ar fi mai bine să ţin un jurnal; să notez în el tot ce fac în fiecare zi. Asta ca să nu uit nici un detaliu când le voi povesti părinţilor… Da, e o idee bună!… Dar, stai, unde e unchiul Petru că nu l-am văzut deloc de dimineaţă? O fi iar în vreo ‘misiune’ de-a lui? Am s-o întreb pe tuşi.”

Într-adevăr, unchiul Petru era plecat pentru câteva zile într-o ‘misiune’ cu alţi doi oameni într-un sătuc învecinat. Ei ajutau la construirea unei şcoli pentru copiii de acolo.

Dar asta nu era singura ‘misiune’ a unchiului. Împreună cu mătuşa Aneta se ocupa de nevoiaşi în foarte multe moduri. Mătuşa le croia haine, se îngrijea de cei bolnavi, gătea pentru săraci… şi multe alte lucruri din acestea.

Însă fata ştia prea puţine despre aceste ‘misiuni’ de-ale lor. Felul acesta de viaţă care se jertfeşte pentru binele altora îi era străin. Învăţase de la tatăl ei că cine vrea să mănânce trebuie să muncească. Era o gândire justă dar nu se putea aplica în totalitate, de exemplu, în cazul bătrânilor sau al oamenilor suferinzi…

Privi spre casa vecină. Datorită pâlcurilor de brazi, i se zărea doar acoperişul. Se întrebă dacă acolo locuia acum cineva căci ultima dată când mai fusese la mătuşa, casa era sumbră şi părăsită. Ştia că odată casa adăpostise o familie tânără cu doi copii dar care s-a mutat mai apoi la oraş datorită locului de muncă al tatălui. Copiii, un băiat şi o fată erau mai mici ca vârstă decât ea şi –după cum spunea mătuşa- amândoi erau tare drăgălaşi.

˜ ™