O altfel de vacanta: Capitolul I

1. Planuri de familie

Mai erau doar douã sãptãmâni pânã la vacanţa de varã mult aşteptatã de şcolarii mai mult sau mai puţin sârguincioşi cât şi de Aritina, singurul copil al soţilor Dinu. Familia Aritinei deţinea în cartierul Feliad din micul târg C. o prãvãlie în care atât cei înstãriţi cât şi cei mai puţin bogaţi îşi cheltuiau banii pe cele ale gurii cât şi pe mofturi.

Poziţionat în partea de vest a frumoasei ţãri, orãşelul gãzduia în casele sale, unele mai vechi altele mai noi, atât tineri cãsãtoriţi, bãtrâni cu peri albi, familii cu copii cât şi oameni distinşi. În centru, se ridica semeaţă biserica care cheamã credincioşii să îşi gãseascã alinare sufleteascã şi pace în inimă, acel echilibru spiritual pe care numai comuniunea cu Dumnezeu îl dã. Imediat după ea se aratã şcoala gimnazialã care acum  musteşte de copii aflaţi în recreaţie. În faţa şcolii, se aflã clãdirea albã a farmaciei şi  librãria care îşi aşteaptã micii clienţi dar cine sã mai cumpere acum caiete şi creioane când vacanţa se anunţă sã vinã cu paşi repezi?

La o distanţã de vreo cinci sute de metri de aici se afla cartierul Feliad în care familia Dinu îşi ducea viaţa în casa lor mare de la strada principalã. Iar de aici nu erau decãt douã minute de mers pe jos pânã la pãrculeţul târgului unde acum doar prichindeii se jucau zgomotos în nisip ori fãceau acrobaţii la paralele cãci cei mai mari încã nu  terminaserã orele de şcoalã. O bãtrânicã îşi scutura nervoasã nisipul din pãr şi încerca sã scape de un pici care i se agãţase de poalele fustei şi nu-i mai dãdea drumul. Se aşeză pe o bancã scorojitã sub un copac ce adãpostea în coroana sa bogatã pãsãri care ciripeau vesel, animate de bucuria ce domnea în parc.

Douã dintre pãsãrele se desprinserã de pe o ramurã şi dupã ce se rotirã de câteva ori deasupra capetelor copiilor zburdalnici, se ridicarã în înălţimi şi zburarã pânã în curtea şcolii unde Aritina şedea cufundatã în gânduri. Se gândea la vacanţa ce urma sã se instaleze şi retrãia frumoase amintiri din cea trecutã. Îi plãceau aceste perioade lungi de relaxare pentru cã avea ocazia sã  cãlãtoreasca împreună cu părinţii ei, sã cunoascã noi meleaguri şi noi oameni.

Aritina era o fată draguţă, adolesecentă de acum. Avea faţa încadrată de păr lung şi auriu ca spicele de grâu coapte care aşteaptă mâna secerătorului, buzele frumos conturate, nasul cârn iar ochii albaştri şi adânci pe care cu greu îi puteai uita dacă îi întâlneai. Părinţii o iubeau mult. Şi cum să nu o iubească dacă era singurul lor copil?

Pe Aritina nu prea o vedeai în părculetul din cartierul lor. Ea nu era ca ceilalţi copii de vârsta ei. Fusese învăţată să îşi rânduiască foarte bine timpul liber folosindu-l în favoarea ei pentru că timpul pentru cei mai mulţi e stăpân, nicidecum rob. Prezentul moare prea grabnic iar ziua se sfârşeşte pe nesimţite trecând în umbra nopţii. De aceea, după-amiezile le petrecea mai mult citind sau desenând.

La şcoală era cea mai silitoare elevă din clasă. Îi făcea plăcere să înveţe, să studieze, să afle lucruri pe care nu le ştiuse până atunci şi îi păreau  toate nespus de interesante. Ştia chiar mai multe decât colegii ei; deţinea vaste cunoştinţe de literatură, istorie şi geografie.

Îi plăcea să citească mult. Izvoare de înţelepciune, cărţile o capturau. Prinsă în mreaja lor, ea sorbea cuvânt cu cuvânt, filă cu filă. Atunci trăia clipe de delectare a sufletului, călătorea pe tărâmuri magice unde raţiunea nu se ghidează după legi impuse de firea umană. În paginile cărţilor putea fi o zână bună care oferea ajutor celor nevoiaşi, un făt-frumos al cărui cal putea să zboare, iar finalul lor era întotdeauna încununat de bucurie: binele învingea răul.

De asemenea, Aritina avea înclinaţii spre desen. Munţi înzăpeziţi, pajişti smălţuite de flori multicolore, oameni alergând prin ploaie, animale de tot felul şi multe altele erau modelele care îi înfrumuseţau colile de desen, altă dată albe.

În camera ei încăpătoare şi aranjată cu gust erau atârnate de pereţi câteva dintre cele mai reuşite lucrări ale sale. Cele mai multe, însă, se aflau în atelierul de lucru, o încăpere lungă cu geamuri înalte de unde puteai privi nestingherit minunile create de o Forţă divină. Aici erau înşirate de o parte şi de alta a pereţilor vãruiţi în alb şevaletul, coli mari de desen, acuarele, pensule mai mici şi mai mari, creioane, pânze, cutii cu vopsele… cam tot ce îi trebuie unui pictor pentru a-şi expune talentul artistic. Aici, Aritina, petrecea ore în sir. Lucrurile ce o înconjurau, clãdirile, parcul prindeau viaţă sub mâinile ei pricepute.

Dar deseori, fata, se simţea singurã. Nu era vorba de singurătatea aceea provocatã de lipsa pãrinţilor care se aflau la lucrul zilnic în prãvãlie ci de ceva din interiorul ei: un gol care cerea sã fie umplut. Toatã dragostea mamei şi a tatãlui, întreaga lor atenţie, nu puteau  satisface setea din sufletul ei dupã … ce anume? Nici ea nu ştia.

Probabil era de vinã perioada aceea sensibilã a adolescenţei, perioadă a întrebãrilor, a monologurilor interioare în care cei mai mulţi copii nerecunoscãtori reproşează pãrinţilor cã nu sunt înţelegãtori. Este normal ca fiecare sã îşi imagineze şi sã priveasca lumea în mod diferit, dar sã nu îşi creeze o lume aparte –ca majoritatea adolescenţilor- pierzând astfel contactul cu cei din jur, destrãmând relaţii de amiciţie. Dupã tranziţia dintre copilãrie şi adolescenţã, ei pãşesc într-o nouã laturã tumultoasã a vieţii, cu pretenţii mari în care visele din copilãrie, în mare parte, se spulberã în zeci de fãrâme pentru cã lumea este într-o continuã schimbare.

Fiind mai puţin învãţaţi, tinerii în devenire ca Aritina, trebuiau îndrumaţi pentru a deveni oameni în societate căci doar cei în care se investesc alţii, într-un fel sau altul, reuşesc. Astfel, nu vor mai clădi iluzii pe nisip ci pe o stâncă tare vor făuri idealuri, vise ce vor străpunge realitatea umană prinzând aripi către eternitate, luând contur în lupta pentru o viaţă mai bună, mai frumoasă. Doar luptând contra valurilor şi a curenţilor, se instruiesc pentru un viitor mai senin pe care acum, ce-i drept, îl udă cu lacrimi. Animaţi de un spirit de perseverenţă şi precizie, cu o capacitate intelectuală enormă, vor avea tăria să nu se lase biruiţi de vreun gând fugar, de vreo circumstanţă nefastă, pentru că nu tot ce se întâmplă rău astăzi e regulă ci exceptie; mâine va fi mai bine. Forţa lor creatoare, puterea de muncă şi imaginaţia ancorată în realitate le vor fi tovarăşi pe drumul vieţii necunoscut printre ficţiunile adolescenţei care stau sub cupola efemerului.

Erau momente când pe Aritina o încerca un dor nebun să plece undeva unde să nu o găsească nimeni, unde să stea doar ea cu gândurile ei, iar clădirile aşezate aproape una de cealaltă să nu o mai ‘sugrume’. Însă, se refugia în atelierul ei şi de aici nu ieşea decât după câteva ore bune sau citea câte o carte tolănită pe fotoliul din camera sa.

*

În sfârşit, zilele trecură mai grăbite, parcă gonite de elevii nerăbdători să termine şcoala si să se bucure de vacanţa binemeritată care veni cu mult soare, căldură şi voie bună.

În familia Dinu se făceau planuri de vacanţă. Asezaţi în jurul mesei din salon, ei discutau. Tatăl luă o foaie de hârtie şi un creion şi făcu câteva calcule. Îşi puse apoi creionul după ureche şi spuse cu capul plecat.

- “Draga mea, nu cred că ne permitem să mergem undeva vacanţa aceasta toţi trei.” În glas i se citea dezamăgirea.

- “Atunci, renunţăm!” Ochii mamei se umbriră.

- “Dar, mamă,” interveni Aritina, “în fiecare an am călătorit. Mi-e dor de munţi, de ţară, de aer curat…”

- “Oh, nu ştiu, poate…” Mama se ridică de pe scaun. Părea că se gândeşte la ceva.

“Sigur caută o soluţie” îşi zise fata, apoi cu voce tare:

- “Ei?”

- “Cred că am găsit ceva!” Mama se aşeză din nou pe scaun după care continuă: “O trimitem pe Aritina la sora mea Aneta ca măcar ea să se bucure de vacanţă.”

- “Da! Iar noi…”

- “Mamă, tată, nu!” izbucni fata. “Ori toţi, ori nici unul.”

- “Nu, draga mea,” spuse tatăl. Vacanţa aceasta o vei petrece fără noi. Mătuşa ta se va îngriji să nu ne simţi lipsa. Ai să vezi!”

- ‘Nu vei fi singură,” Aritina, adăugă mama. “Cât despre noi, vom veni mai târziu să te luăm. Şi aşa mai avem treburi de rezolvat pe aici şi nu ne permitem să plecăm. Ştii doar că Petronela nu ne poate ajuta de data asta şi să se ocupe de magazin dacă am lipsi din oraş.”

Într-adevăr, vecina lor Petronela se îngrijea de bărbatul ei care suferea de câteva luni bune de o boală mai puţin cunoscută Aritinei. În cazul lui, fata se mira mereu cum dintr-un om bine făcut, ajunsese să-şi petreacă toată ziua în pat şi să depindă de alţii. Partea aceasta mai puţin frumoasă a vieţii pe pământ o punea deseori pe gânduri pe fată.

Dar suferinţa face parte din umanitate la fel ca durerea, plânsul, tristeţea, foametea, violenţa, boala, moartea, bucuria… şi asta datorită păcatului care a intrat odată în lume prin neascultarea primilor oameni de porunca Creatorului. Generaţii la rând se nasc cu păcatul adamic dar chiar fiinţa umană se răzvrăteşte faţă de Dumnezeu şi alege calea aparent mai uşoară de a vieţui. Înstrăinat astfel de Creatorul său, omul n-ar avea nici o şansă de a se restaura dacă nu ar interveni Dumnezeu. Pentru că omul, prin puterile-i umane nu se poate mântui. Astfel că, Dumnezeu, a făcut un plan de salvare a omenirii. L-a trimis pe Fiul Său pe pământ ca să se întrupeze prin fecioara Maria, să trăiască o viaţă fără de păcat, apoi mai târziu să moară pentru răscumpărarea omenirii. Doar o viaţă curată, doar un om sfânt putea să mântuiască lumea pierdută!

Aritina se ridică brusc de la masă şi părăsi încăperea fără nici un cuvânt. Urcă grăbită scara până în camera ei şi se trânti pe pat. Era supărată. Nu putea concepe să îşi petreacă întreaga vacanţă fără dragii ei părinţi. Era pentru prima oară când urma să stea departe de ei o perioadă mai lungă de timp şi nu credea că va rezista. De ce nu se putea ca vacanţa asta să fie ca toate celelalte de până acum?

Sta aşa cu capul sprijinit în palme câteva minute bune. Îi era ruşine de modul cum plecase şi trântise uşa în urma ei. Vorbi cu voce tare:

-“Poate că n-o fi chiar atât de rău la mătuşa Aneta şi la  unchiul Petru. Doar ei locuiesc la poalele muntelui… Aha, voi avea ce picta şi desena! Ei, n-o să mă plictisesc eu… Voi urca şi pe munte… şi mă voi plimba pe malul râului… Oricum, poate că e mai bine fără mama şi tata într-un fel. Voi cunoaşte alte locuri, alţi oameni… Poate îmi voi face şi noi prieteni…”

Se opri imediat căci auzise paşi pe scară. Se ridică dintr-o mişcare şi deschise uşa. În pragul stătea mama gata s-o cuprindă în braţele-i iubitoare. Aritina i se aruncă la piept. Era aşa de bine! Mama nu era supărată pe ea şi fata îi era recunoscătoare pentru aceasta. Ştia că părinţii îi vor binele şi nu vor face niciodată ceva care s-o rănească deşi, pe moment, poate că va suferi puţin dar va fi spre binele ei.

˜ ™—