3. Noi prieteni

Satul fremăta de viaţă. Oriunde îţi îndreptai privirea nu vedeai decât frumuseţea pitorească a satului de munte. Casele din lemn, înconjurate de curţi mari formau o înşiruire frumoasă de-a lungul şoselei principale.

Brusc îşi aminti de casele din oraşul natal, de clădirea şcolii şi de colegi, de micile magazine postate pe străzile pricipale, Îşi aminti de mama şi tata şi brusc i se umeziră ochii. Realiză că deja îi era dor de ei.

Fata nu contenea să admire jocul de culori pe care natura i-l oferea din abundenţă pentru că aici, putea fi în armonie cu ea. Făcând comparaţie cu oraşul de unde provenea, nu putu decât să ofteze pentru că omul nu a ştiut să se adapteze naturii, ci a încercat să o supună, făcând-o comodă pentru el cu riscul de a o distruge. Dar ea, însă, îşi urmează cursul ghidându-se după legi impuse de o mână divină creatoare şi fiecare anotimp îşi reia locul pe scena lumii, jucându-şi cu dăruire rolul ca un actor mulţumit peste măsură de aplauzele publicului său. Şi toate acestea pentru a-l încânta pe om.

Natura, îmbătrânită de povara miilor de ani, îşi recapătă frumuseţea şi vioiciunea primăvara când revine la viaţă deşteptându-se ca dintr-un somn adânc. Şi e atât de frumoasă! Câmpiile şi dealurile se îmbracă cu un strai verde-palid iar munţii, cu vârfurile lor înalte ce par să atingă cerul, seamănă cu nişte castele de verdeaţă. Izvoarele ascultă glasul naturii şi încep a clipoci vesel ca nişte clopoţei argintii. Parcă murmurul lor tainic ar spune o poveste despre o iarnă trecută şi nădejdea unui nou început. Apoi, parfumul florilor de mai din crânguri şi livezi se risipeşte pentru ca vara să îşi etaleze garderoba în toată splendoarea sa, până ce adierile de vânt se înteţesc suflând rece şi smulgând fără zăbavă frunzele copacilor pentru a le aşterne într-un covor multicolor pământului. Cerul capătă nuanţe cenuşii şi începe a lăcrima iar zgomotul stropilor de ploaie ce se lovesc de ferestre trezesc în inimile oamenilor amintiri şi nasc melancolii dulci-amărui. Şi, iarăşi, natura, cu propriile mâini îşi făureşte culcuşul de un alb imaculat, pentru că somnul i se va lipi de gene până când soarele va răsări pe un cer senin mai frumos şi mai strălucitor.

Mergând alături de mătuşa Aneta, Aritina observă că sătenii se opreau şi le salutau respectuos pe amândouă. Se vedea că femeia era foarte stimată în sat iar pe fată o încercă un sentiment de mândrie că era nepoata ei.

Se opriră la magazin de unde mătuşa făcu nişte cumpărături apoi o luară din loc spre casă.

Drumul de întoarcere i se păru mai lung Aritinei. Probabil că sacoşele grele erau de vină pentru aceasta dar nu se plânse; era mulţumită că putea fi de folos mătuşii.

Când căzură primele picături de ploaie, fata se întoarse spre femeia de lângă ea şi îi propuse:

-„Tuşi, hai să alergăm!”

-„Că bine zici dar eu nu mai am anii tăi, copilă! Totuşi, hai, altfel ploaia ne va uda până la piele!”

Fata o luă la fugă râzând şi strigând:

-„Nu mă prinzi! Nu mă prinzi!”

Femeia gâfâia dar nici prin gând nu-i trecu s-o întreacă ci doar grăbi pasul.

Trecură pe lângă casa vecină cu cea a mătuşii şi Aritina arătă spre ea şi o întrebă dacă este locuită.

-„Da,” primi răspunsul, ”casa este locuită de familia care a fost plecată la oraş dar care s-a reîntors să stea aici definitiv. S-a mutat cu o zi înainte de venirea ta, Aritina, şi acum ei sunt noii noştri vecini. Mai târziu, le vom face o scurtă vizită ca să îi primim cum se cuvine.”

-„A, de aceea ai făcut tarta, tuşi?”

-„Amândouă am făcut-o”, o corectă femeia. „Din ea le vom da o jumătate, aşa ca de bun-venit. Ăsta este un obicei de-al nostru.”

-„Este un gest drăguţ” rosti Aritina chinuindu-se să-şi amintească momentul când ea dăruise ultima dată ceva cuiva dar nu reuşi. Gândul acesta o mustră.

Ploaia se înteţi dar ele ajunseră acasă. Tunete şi fulgere brăzdară cerul şi prin perdeaua de lacrimi cereşti nu se mai putea distinge nimic.

Aritina se aşeză la fereastră îngândurată.

-„Tuşi,” rupse ea tăcerea după un timp îndelungat, „sunt la tine de câteva zile dar mă simt de parcă aş fi de o viaţă… Şi îmi place aici. E altfel traiul la munte, foarte diferit de al nostru în multe privinţe. Voi vă cunoaşteţi, vă ştiţi fiecare…” Se opri apoi continuă: „Iubesc munţii, calmul nopţilor şi forfota zilei, iubesc natura întreagă…”

-„Dar şi la oraş e bine” o întrerupse mătuşa simţindu-i întristarea.

-„Da, însă… nu prea… E prea aglomerat şi…”

Vorbele i se frânseră când un fulger lovi un pom din faţa casei. Privi îngrozită natura dezlănţuită. Trase un scaun mai aproape de mătuşa iar aceasta o strânse la piept.

Fata închise ochii; voia să uite de furtună. Auzea vag vocea mătuşii care se ruga şi i se păru nespus de ciudat că nu pomenea de niciun om sfânt ci rostea deseori numele Isus.

Dar nu trecu mult şi soarele îşi făcu din nou apariţia şi mai strălucitor. În scurt timp totul se va usca şi nu va mai fi nici o urmă de ploaie. Doar pomul mistuit pe jumătate va sta ca un martor tăcut al forţelor naturii dezlănţuite.

-„Vezi tu,” spuse mătuşa, „îţi înţeleg frământările sufletului şi mă rog să găseşti răspuns la ele. Numai că s-ar putea ca răspunsurile pe care le aştepţi să fie mult mai simple decât par; doar dacă le cauţi unde trebuie. O mare parte dintre ele le poţi găsi în Cartea Sfântă a lui Dumnezeu, Biblia. Citind-o cu inima nu cu mintea, ea îţi va vorbi singură şi îţi va desluşi taine minunate. Apoi, alte răspunsuri poţi găsi în natură, în anumite circumstanţe ale vieţii sau prin diferiţi oameni. Sunt sigură că de vei vrea într-adevăr să ţi se răspundă, ţi se va îndeplini dorinţa, doar timp să-ţi faci să asculţi.”

-„Vrei să spui că Biblia ta îmi poate oferi ceea ce caut?!” izbucni Aritina.

-„Da, ştiu că îţi pare ciudat dar este adevărat. Cândva, şi eu am fost ca tine, un suflet călător prin lume în căutare de răspunsuri la marile întrebări ale vieţii.”

-„Hm,” se îndoi fata.

-„Ştiu cum te simţi, draga mea, dar acum e momentul să începi să cauţi ceea ce vrei să găseşti. Pentru că fiecare suflet călător prin lume este carte şi floare. Este carte cu pagini albe ce aşteaptă a fi scrise. Şi-n drumul necunoscut al vieţii, filele se scriu rând pe rând, una cât una. Uneori cu litere însângerate de suferinţă amară, alteori cu lacrimi şi râsete de veselie. Şi-n ciclul acesta ritmic, negrăbit, viaţa se îndreaptă către eternitate, necruţătoare şi de neoprit… Este floare cu dalbe petale pure, frumos mirositoare. Dar cu trecerea vremii, floarea îşi schimbă culoarea; mai întâi în alb murdar apoi din ce în ce mai ofilită şi lipsită de frumuseţe. Iar la urmă, moare. Este nevoie de moarte pentru a trece într-o nouă şi veşnică existenţă. O existenţă hotărâtă de filele vieţii, scrise pentru eternitate. Căci doar clipa prezentă este a noastră. Trecutul s-a scurs şi nu mai poate fi şters. Viitorul nu ne este cunoscut iar el nu surâde nimănui. Fiecare suflet e floare şi carte… de aceea nu este bine să amâni căutarea. Pentru început, îţi pot împrumuta Biblia mea. Citeşte-o fără prejudecăţi!”

-“Bine, accept să-ţi citesc Biblia dar cu o condiţie!”

-“Care?”

-“Să nu spui nimănui despre discuţia noastră!”

-“Dacă aşa vrei îţi voi respecta dorinţa!”

-“S-a făcut! Îţi voi citi Biblia!”

-“Bine, acum hai să le facem o vizită vecinilor noştri, propuse femeia.”

Aritina sări în sus de bucurie. Abia aştepta să-i cunoască pe cei doi copii.

Soneria sună strident la uşa casei de alături. Aritina o apăsă de câteva ori şi ea se deschise. În pragul ei apăru o femeie brunetă de talie mijlocie. Pe cap avea o bonetă iar la brâu un şorţ înflorat.

Mătuşa o salută iar femei răspunse bucuroasă căci îi recunoscu chipul.

-“Suntem vecini cu dumneavostră,” explică mătuşa. “V-am adus o tartă cu cireşe…pentru copii.”

-“Oh, mulţumim mult!” Femeia se înroşi dar întinse mâna şi apucă pachetul. “Îmi pare nespus de bine că vă revăd. Şi domnişoara – cine este?”

-“A, ea este nepoata mea, Aritina. Stă la mine vacanţa aceasta.”

-“Vai, scuzaţi-mă! Permiteţi-mi să-i chem pe copiii mei.”

Dădu să plece dar se întoarse şi le invită să intre.

-“Nu, nu vă deranjaţi pentru noi!” răspunse mătuşa. “Nu mai intrăm. Cred că aveţi destulă treabă.”

Femeia îşi strigă copiii şi imediat apărură două capuri acoperite de păr închis la culoare. Făcură cunoştinţă cu Aritina. Mătuşa îi îmbrăţişă pe fiecare şi îi lăudă că au crescut mai mari şi mai frumoşi iar ei râseră cu plăcere la vorbele ei. Apoi, femeile se retraseră într-o parte iar Aritina, Alina şi Bogdan fură lăsaţi singuri.

Aritina le punea o grămadă de întrebări la care ei răspundeau politicos. Aşa află că tatăl lor murise cu câteva luni în urmă într-un accident de muncă iar ei au fost nevoiţi să se întoarcă la sat. Ea îi compătimi dar ei nu păreau a fi foarte afectaţi de moartea părintelui lor.

Când se despărţiră, mătuşa Aneta promise că va veni să-i ajute la curăţenie împreună cu Aritina ceea ce se şi întâmplă în următoarele zile. Împreună, cei trei copii şi cele două femei, munciră din greu pentru a da o nouă înfăţişare casei. Privind-o acum, arăta ca un cămin curat şi primitor, locuit dintotdeauna.

Între cei trei copii se înfiripă o prietenie sinceră şi puteau fi  văzuţi umblând împreună prin sat ori de-a lungul râului cristalin ori urcând muntele ce împrejmuia satul. După-amiezile se odihneau citind împreună din Biblia mătuşii Aneta sau atunci când erau în drumeţiile lor citeau din Noul Testament al lui Bogdan pe care îl purta tot timpul la el. Copiii cunoşteau Scripturile şi o ajutau şi pe Aritina să le înţeleagă. Cu ajutorul lor, fata găsi răspuns la unele dintre întrebările ei. Nu erau ei prea pricepuţi dar încrederea lor copilărească în providenţa lui Dumnezeu o uimea pe fată. Ei deţineau un secret care le dădea tărie să treacă peste greutăţile existenţei.

Într-o zi Bogdan îi explică secretul:

-“Am spus un “Nu” tăcut dragostei divine când tata s-a stins din viaţă. Nehotărârea mea, nerostită în cuvinte, a lăsat, totuși, loc de fapte, gesturi și cuvinte amicale, venite din exteriorul ființei mele. Și ele m-au cucerit. Buchete de zâmbete mi-au risipit tristețea ce îmi amorțise inima ca-ntr-o umbră rece a morții. Fapte simple, lipsite de gânduri ascunse, m-au făcut să vreau să dau iarăși atenție prieteniei și iubirii lui Dumnezeu. Gesturi sincere și frumoase mi-au picurat balsam alinător peste rănile sufletești. Tratate cu grijă sporită, ele s-au închis spre vindecare. Doar cicatricile au mai rămas ca semn de aducere aminte. Dar aș vrea ca uitarea să-și aștearnă praful peste ele și să nu le mai știu locul. Uitȃndu-le locul și rostul, să am puterea să merg înainte într-o nouă aventură a vieții, cu Isus. Să am forța necesară de a fi sincer și de a mă deschide fără teamă de a fi din nou rănit. Pentru că tânjesc după atenție, dragoste și prietenie, mă las cunoscut în intimitatea ființei mele. Un sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc leagă ființele noastre cu o funie împletită cu migală. Dar El mă prețuiește prea mult ca să mă rănească! Ȋngăduie uneori suferința peste mine ca să mă șlefuiască dar niciodată ca să se răzbune. Dumnezeu dorește ce-i mai bun pentru mine, de aceea Îl iubesc și mă las iubit de El în această aventură a vieții…”

 

Secretul părea în acelaşi timp simplu dar destul complicat. Însă cum se putea ea lăsa în voia unei forţe divine creatoare fără să mai fie stăpână pe propria viaţă?! Îi era greu să accepte o lepădare totală de sine…